10 septembrie 2010

Hoţul de sentimente…



      Fiecare secundă, oră, zi, fiecare simţământ din mine nu încetează să îmi amintească de tine…, uneori forţată de împrejurări şi de tot ce a rămas în urma ta. Tu cel care mai ieri erai soarele, zâmbetul, cântecul păsărilor în zori de zi şi tot ce era mai frumos pe astă lume, dar pe nesimţite le-ai furat pe toate şi ai fugi. Cum ţi-ai permis fără să mă întrebi măcar, poate reuşeam să te conving să îmi laşi o fărâmă din fiecare şi erau de ajuns să pot visa în continuare. Din cel cinstit, iubitor şi protector, te-ai transformat peste noapte într-un hoţ de sentimente şi vise. Ai fugit şi nu ţi-a păsat că atunci când am să mă trezesc voi fi descumpănită şi sarăcită de toate trăirile fericite. Ai lăsat în urma ta ploi, furtuni, lacrimi, disperare, dezamăgire şi dispreţ.
     Unde eşti?? De ce nu ai curajul să te arăţi, să-mi priveşti ochii plini de lacrimi? Priveşte-i şi simte ce simt, savurează-mi durerea şi  trăieşte-o aşa cum o percep doar eu, cum îmi curge prin vene ca un venin mortal…Un fior ciudat îmi răscoleşte fiinţa, amintindu-mi că tu ai ştiu de la bun început ce va urma, dar nu ţi-a pasat şi  ţi-ai continuat drumul fără regrete, fără resentimente. Am fost naivă, m-am încrezut in tine şi  ţi-am oferit drept cadou cheia inimii mele…iar acum stai ascuns privind-o cu un rânjet înspăimântător pe faţă şi aşteptând la cotitură o nouă victimă să-ţi cadă în plasă.
      Nu pot respira! Puterile m-au părăsit, cad însângerată pe podeaua rece…o amorţeală ciudată  mă cuprinde, nu mai simt nimic, sunt paralizată. Un ultim gând îmi trece prin minte şi un zâmbet forţat mi se prelinge pe buze, în sfârşit sunt liberă, durerea a dispărut…nu o mai simt.

6 septembrie 2010

Bătută de vânt şi ploi...

       Născută într-un orăşel mic din România, provenind dintr-o familie numeroasă şi nu prea înstărită, Livia ajunsă la vârsta de 20 de ani a hotărât că a venit timpul să îşi ia zborul din sânul familiei, vrând să îşi croiască un drum în viaţă şi dorind să trăiască aşa cum nu şi-a permis până atunci.
     A ales un oraş numit “micul Paris”, da! aţi ghicit e vorba de capitala ţării Bucureşti, unde mulţi provinciali aleargă cu sufletul la gură de parcă o aripă protectoare i-ar proteja de vânt şi ploi, dar pentru Livia nu a fost îndeajuns de rezistentă, prea multe furtuni îndurate au distrus-o. Si totuşi şi aşa ea încă visează şi neagă că şi -a distrus viaţa singură, alegând locul şi persoanele nepotrivite.
    Ea crede că universul a fost nedrept cu ea şi încă o chinuie presărând sare pe răni, se freamătă, urlă de durere şi strigă după ajutor, dar nimeni nu o aude, nu o ajută ... În nesfârşita ei suferinţă îşi aminteşte cât de preţioasă era viaţa pentru ea, cât de mult o iubea iar acum încearcă să  înţeleagă cum şi de ce a ajuns în acest loc întunecat lipsit de viaţă şi speranţă.
Într-o bună zi a decis că a venit timpul să se ridice din ţărână, să o ia de la capăt, s-a scuturat de praf şi a pornit pe un drum nou, nemaiîntâlnit. Parcă o voce interioară nu înceta să îi tot repede că”totul va fi bine, este loc şi  de mai bine”.
    Mai departe rămîne un mister, chiar şi  pentu mine (protagonista acestei nuvele)…aştept acel moment când destinul îmi va zâmbii din nou...J


Motto:
Viaţa e prea scurtă ca să o pierdem analizând ce nu a mers şi să  ne punem nesfârşita intrebare
  ”DE CE”.
Aşa poate a fost scris să se întîmple, când o să întâlnim adevărata fericire o vom preţuii mult mai mult.